Când executarea eșuează în interiorul UE: un caz transfrontalier de opt ani fără soluționare

Introducere

Acesta este un caz transfrontalier de familie și de executare între două state membre ale Uniunii Europene — Spania și România — care a rămas nesoluționat în practică de peste opt ani.

Nu este un caz despre absența hotărârilor judecătorești. Este un caz despre ceea ce se întâmplă atunci când hotărârile judecătorești există, căile legale sunt folosite în mod repetat, mecanismele internaționale sunt activate, și totuși executarea tot nu are loc.

În ambele jurisdicții, cazul a generat un număr excepțional de mare de proceduri, inclusiv executarea în temeiul Convenției de la Haga, proceduri paralele de divorț și custodie, proceduri de recunoaștere, proceduri privind penalități, proceduri penale și două cereri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Problema centrală este simplă:

există hotărâri judecătorești definitive, dar acestea nu au produs un rezultat practic efectiv în cadrul Uniunii Europene.

Un caz în interiorul Uniunii Europene

Spania și România erau deja state membre ale UE de peste 30, respectiv 10 ani, atunci când cazul a început, o perioadă în care cetățenii puteau aștepta în mod rezonabil o cooperare judiciară efectivă între cele două state.

Ca atare, cazul se înscrie într-un mediu juridic construit pe încredere reciprocă, cooperare judiciară și recunoașterea transfrontalieră a hotărârilor privind răspunderea părintească.

În principiu, acest cadru ar trebui să împiedice un caz de familie să devină fragmentat sau efectiv pierdut între jurisdicții; în practică, însă, sarcina practică de a urmări, susține și relua în mod repetat eforturile de executare a căzut aproape în întregime asupra părintelui rămas în urmă.

Acest caz arată cum o hotărâre de înapoiere a copiilor, o hotărâre ulterioară privind custodia, încercări repetate de executare și proceduri privind drepturile omului pot totuși eșua în a restabili viața de familie atunci când autoritățile nu acționează efectiv și coordonat.

Hotărârea inițială de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga

O parte centrală a cazului este o hotărâre de înapoiere pronunțată în România în ianuarie 2019 în temeiul Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în urma constatărilor privind deplasarea internațională a copiilor din reședința lor obișnuită din Spania.

Acea hotărâre ar fi trebuit să declanșeze o executare urgentă și efectivă.

În schimb, procedura de executare a rămas ineficientă și, în mod paradoxal, a produs consecințe care au subminat restabilirea vieții de familie timp de peste opt ani.

În perioada 2020–2023, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat faza anterioară a cazului și a constatat o încălcare a articolului 8 din Convenție din cauza neexecutării hotărârii de înapoiere.

Curtea a notat că înapoierea copiilor în Spania fusese dispusă în ianuarie 2019, dar rămăsese neexecutată cel puțin până în martie 2023, în pofida eforturilor active de executare depuse de tată.

Cu toate acestea, prima hotărâre CEDO nu a adus până în prezent niciun remediu practic: hotărârea de înapoiere rămâne neexecutată și nu au fost luate măsuri efective pentru a restabili contactul sau pentru a-i conferi efect practic.

Procedurile în curs de la Strasbourg

O a doua cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului se află acum în etapa finală și așteaptă pronunțarea hotărârii.

Aceasta privește, printre altele, continuarea aceluiași eșec de executare după prima hotărâre, durata procedurilor, eșecul de a restabili viața de familie și lipsa unor remedii efective.

Problema practică este că prima hotărâre CEDO a confirmat încălcarea, dar nu a produs nicio acțiune nouă în procedura de executare a hotărârii de înapoiere din 2019.

În mod paradoxal, chiar și executarea acelei prime hotărâri CEDO rămâne nesoluționată, deși se află sub supravegherea activă a Comitetului de Miniștri.

De atunci, hotărârea inițială de înapoiere a rămas neexecutată, mecanismul penalităților a eșuat în practică, hotărârea spaniolă ulterioară privind custodia a deschis o a doua cale de executare, dar blocată, și nicio relație părinte-copil semnificativă nu a fost restabilită.

Contact la nivelul UE

Pe lângă procedurile naționale și procedurile de la Strasbourg, părintele rămas în urmă a stabilit contact cu biroul Coordonatorului Parlamentului European pentru drepturile copilului.

Acest birou a fost cunoscut istoric drept Mediatorul Parlamentului European pentru răpirea internațională de copii de către unul dintre părinți, iar mandatul său actual include în continuare îndrumarea părinților în litigii familiale transfrontaliere, inclusiv în cazuri de răpire internațională de copii de către unul dintre părinți.

A avut loc o comunicare inițială și au fost furnizate informații despre caz.

Totuși, aceasta nu a dus la progres practic.

Aceasta nu înseamnă că biroul are competențe judiciare sau de executare. Dar lipsa unui rezultat practic consolidează problema mai largă: chiar și atunci când un caz ajunge la instanțe naționale, instanțe internaționale, autorități de executare și puncte de contact la nivelul UE legate în mod specific de răpirea internațională de copii de către unul dintre părinți, realitatea practică poate rămâne tot neschimbată.

Acest lucru este deosebit de izbitor într-un caz între două state membre ale UE, în care România făcea deja parte din Uniune de mai bine de un deceniu atunci când cazul a început, iar Parlamentul European are din 1987 un rol dedicat în abordarea răpirii internaționale de copii de către unul dintre părinți. În pofida acestui fapt, eșecuri critice par în continuare să apară într-un domeniu care, pe hârtie, pare puternic reglementat la intersecția dintre dreptul civil, cooperarea judiciară și drepturile omului.

Acest caz arată, de asemenea, că răpirea internațională de copii de către unul dintre părinți nu este doar o problemă juridică, ci o problemă de coordonare. Atunci când fiecare instituție acționează doar în cadrul său procedural îngust, responsabilitatea devine fragmentată, iar viața de familie a copilului poate dispărea între sisteme care pretind toate, formal, că o protejează.

Două căi de executare, niciun rezultat efectiv

Există acum două căi de executare separate.

Ambele privesc, în ultimă instanță, același obiectiv practic: înapoierea copiilor la reședința lor obișnuită din Spania și restabilirea drepturilor părintești efective ale tatălui.

Procedural, însă, ele rămân separate și nu pot fi pur și simplu reunite:

• executarea hotărârii inițiale de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga;
• procedura ulterioară de executare întemeiată pe hotărârea spaniolă de divorț și custodie.

Această separare a produs un rezultat profund problematic.

După prima hotărâre CEDO, nu a fost întreprinsă nicio acțiune semnificativă în executarea hotărârii inițiale de înapoiere din 2019. În schimb, tatăl a fost forțat să înceapă de la zero o a doua procedură de executare, întemeiată pe hotărârea spaniolă ulterioară privind custodia.

Acea a doua procedură nu a introdus nicio urgență reală, nicio escaladare și niciun mecanism corectiv. A repetat același cadru formal care se dovedise deja ineficient, în pofida anilor de neexecutare anterioară și în pofida primei hotărâri CEDO.

În practică, a doua cale de executare nu a remediat eșecul celei dintâi. A creat un alt strat de litigii, întârzieri suplimentare și o sarcină adițională, în timp ce hotărârea inițială de înapoiere a rămas neexecutată și fără niciun alt remediu efectiv. Aceasta a rămas situația chiar și după prima hotărâre CEDO, deși executarea acelei hotărâri se afla sub supravegherea activă a Comitetului de Miniștri.

A doua procedură este, de asemenea, blocată în practică pe două niveluri: juridic, prin refuzul instanțelor române de a recunoaște hotărârea spaniolă privind custodia care îi constituie temeiul; și procedural, printr-o etapă de consiliere care s-a blocat din cauza unei comunicări greșite, a unei notificări ineficiente și a pasivității instituționale, lăsând responsabilitatea din nou transferată asupra părinților, în loc să fie rezolvată de autorități.

Paradoxul este că, în prima procedură de executare, tatăl a putut cel puțin să parcurgă etapele formale de executare înainte ca procesul să rămână captiv în penalități zilnice ineficiente. În a doua procedură, inițiată după prima hotărâre CEDO, procesul s-a blocat aproape imediat la etapa consilierii, înainte de a ajunge la orice acțiune de executare semnificativă.

Rezultatul este un paradox juridic: există două proceduri de executare, ambele vizând restabilirea aceleiași realități practice, însă procedura ulterioară pare chiar mai blocată decât prima, iar niciuna nu a produs un rezultat efectiv.

Custodia părintească

Hotărârea spaniolă privind custodia nu a apărut izolat. Ea a urmat ani de proceduri paralele de divorț și custodie în Spania și România.

Procedurile române au durat mai mult de cinci ani înainte ca instanțele române să concluzioneze în cele din urmă că nu aveau competență să soluționeze cauza de divorț și custodie. În acea perioadă, procedurile spaniole paralele au fost efectiv întârziate deoarece mama sesizase prima instanțele, la scurt timp după deplasare, iar instanța spaniolă nu putea continua până când instanțele române nu rezolvau problema jurisdicției.

Odată ce acea problemă de jurisdicție a fost în cele din urmă rezolvată în România, procedurile spaniole au avansat și au rezultat într-o hotărâre definitivă privind custodia.

În ianuarie 2024, o instanță spaniolă a acordat tatălui custodia exclusivă, în timp ce contactul mamei a fost limitat la vizite supravegheate prin serviciile sociale.

Acea hotărâre a fost însoțită de certificatele europene relevante destinate să susțină recunoașterea și executarea transfrontalieră.

În termeni practici, aceasta ar fi trebuit să clarifice poziția juridică.

În schimb, a deschis o altă cale de executare — și un alt strat de conflict procedural.

În plus, recunoașterea hotărârii spaniole privind custodia a fost ulterior refuzată în România.

Aceasta a creat o situație paradoxală:

• România a petrecut mai mult de cinci ani tratând proceduri de divorț și custodie, doar pentru a concluziona că nu avea competență să le soluționeze;
• procedurile spaniole, efectiv suspendate în acea perioadă, au produs ulterior o hotărâre definitivă privind custodia, acordând tatălui custodia exclusivă;
• România fusese deja implicată în executarea anterioară a hotărârii de înapoiere în temeiul Convenției de la Haga, care dusese, de asemenea, la o primă hotărâre CEDO constatând o încălcare din cauza neexecutării;
• totuși, hotărârea spaniolă definitivă privind custodia nu a fost recunoscută sau pusă în aplicare în România;
• refuzând recunoașterea, instanțele române au tratat cauza ca fiind lipsită de urgență prin raportare la durata totală a procedurilor spaniole, fără a ține seama de faptul că acele proceduri fuseseră ele însele întârziate de disputa jurisdicțională română anterioară, care a durat cinci ani. Instanța spaniolă, chiar în hotărârea supusă recunoașterii — și, prin urmare, o hotărâre care ar fi trebuit examinată în întregime — făcuse trimitere expresă la întârzierea prelungită din România și refuzase să permită orice altă întârziere cauzată de neîndeplinirea de către mamă a obligației de a aduce copiii înapoi, inclusiv în scopul unei evaluări psihologice în Spania;
• după refuzul recunoașterii, în România au fost inițiate din nou alte proceduri legate de custodie, adăugând un alt strat de întârziere unei dispute despre care instanțele române stabiliseră anterior că nu aveau competență să o soluționeze.

Ca rezultat, o hotărâre pronunțată într-un stat membru al UE nu s-a tradus într-o executare practică într-un alt stat. Mai grav, pare să nu existe consecvență între hotărâri: sunt permise proceduri repetate cu privire la chestiuni deja soluționate, iar aceeași buclă jurisdicțională care a întârziat stabilirea inițială a custodiei pare să se repete.

Penalități fără executare

Cazul arată, de asemenea, limitele — și paradoxul — penalităților formale atunci când acestea nu sunt însoțite de acțiune efectivă.

Tatăl a solicitat în mod repetat penalități pentru neexecutarea hotărârii de înapoiere, ceea ce a dus la șapte hotărâri de stabilire a penalităților de-a lungul mai multor ani.

Aceasta nu s-a întâmplat pentru că penalitățile financiare ar fi fost o soluție adecvată sau pentru că ele ar fi putut restabili în mod realist viața de familie. S-a întâmplat deoarece, după epuizarea pașilor procedurali disponibili, penalitățile au rămas singurul mecanism formal încă disponibil în cadrul procedurii de executare.

Neutilizarea acelui mecanism l-ar fi putut expune pe tată și argumentului că nu urmărea activ executarea, mai ales în contextul obiecțiilor repetate la executare.

Totuși, acele penalități nu au asigurat executarea efectivă a hotărârii de înapoiere și nici nu au restabilit contactul dintre tată și copii. Ele au devenit un substitut pentru executare, nu o cale către executare.

Rezultatul a fost paradoxal: în timp ce penalitățile erau formal îndreptate împotriva mamei pentru neconformare, copiii au rămas fizic în grija ei și au fost, prin urmare, afectați indirect de consecințele financiare ale unor sancțiuni care nu i-au apropiat de înapoiere, contact sau soluționare — iar, în practică, ei au dat vina în mod deschis pe tată pentru presiunea financiară rezultată.

Aceasta este o parte esențială a poveștii: singurul remediu formal rămas nu a executat hotărârea de înapoiere, nu a restabilit contactul și a creat consecințe care puteau afecta negativ copiii, în timp ce neconformarea de fond a rămas nesoluționată. A complicat, de asemenea, posibilitatea unei consilieri viitoare, deoarece presiunea financiară a ajuns să fie asociată cu tatăl, în timp ce singura linie telefonică prin care fusese menținut contactul a fost ulterior pierdută.

Repetiție în loc de escaladare

A doua procedură de executare ilustrează un defect mai larg al sistemului: în loc să escaladeze după ani de executare eșuată, procesul a fost reluat.

Tatăl a fost obligat să parcurgă o altă procedură formală întemeiată pe aceeași realitate practică, în timp ce eșecul anterior a rămas nesoluționat.

Aceasta nu a fost escaladare. A fost repetiție și o desconsiderare în cascadă a hotărârilor definitive existente.

Rolul autorităților de protecție a copilului

Cazul ridică, de asemenea, întrebări serioase cu privire la rolul autorităților de protecție a copilului.

Autoritățile nu au întreprins măsuri adecvate pentru a restabili legăturile de familie sau pentru a verifica și remedia cauzele refuzului copiilor de a se întâlni cu tatăl.

Au existat, de asemenea, situații în care autoritățile competente au interacționat cu mediul actual al copiilor fără a-l informa în mod corespunzător pe tată, în pofida drepturilor sale privind custodia.

Problema este agravată de rolul inconsecvent al autorităților de protecție a copilului. În diferite etape, acestea au părut să recunoască faptul că erau necesare consiliere, monitorizare sau sprijin, în timp ce ulterior au prezentat motive practice sau legate de competență pentru a nu se asigura că astfel de măsuri erau efectiv implementate.

În a doua procedură de executare, această inconsecvență a devenit parte a blocajului însuși: procesul s-a blocat la etapa consilierii prin comunicare greșită, notificare ineficientă, lipsa unei înștiințări corespunzătoare și pasivitate instituțională, responsabilitatea pentru executare fiind din nou transferată asupra părinților aflați în conflict, în loc să fie rezolvată de autorități.

Acest lucru este important deoarece, în executarea transfrontalieră în materie de familie, problema nu este doar recunoașterea juridică pe hârtie.

Problema este dacă instituțiile responsabile pentru copii, executare și contact familial acționează coordonat pentru a proteja viața de familie pe termen lung a copiilor. În acest caz, implicarea autorităților a eșuat în mod repetat în a se transforma în sprijin practic, contact efectiv sau executare.

Procedurile penale spaniole

O procedură penală a fost inițiată în Spania la scurt timp după evenimentele inițiale.

Totuși, acea procedură a rămas efectiv inactivă ani de zile.

Procedura pare să se fi blocat în jurul unei cereri judiciare adresate României: instanța spaniolă pare să aștepte un răspuns la o cerere pe care o consideră trimisă, în timp ce autoritățile române au indicat că nu au primit-o niciodată.

Nicio dovadă verificată de livrare, urmărire efectivă sau rută alternativă de cooperare nu pare să fi produs progres.

Această parte a cazului ilustrează un alt aspect al aceleiași probleme: atunci când comunicarea transfrontalieră eșuează, un dosar poate rămâne formal deschis, devenind în același timp practic inactiv.

Accesul la asistență juridică în Spania

Cazul a implicat, de asemenea, obstacole practice în Spania.

După pierderea contactului telefonic în urma hotărârii spaniole privind custodia, tatăl a încercat să raporteze situația și să solicite executarea prin diferite autorități, inclusiv Guardia Civil, poliția locală și instanța de gardă.

Chestiunea a fost în cele din urmă trimisă înapoi la procedurile penale inițiale, unde progresul depindea din nou de asistență juridică efectivă și de acțiune procedurală.

În acel stadiu, tatăl suportase deja sarcina financiară a urmăririi executării în străinătate, apărându-se totodată în proceduri repetate inițiate pentru suspendarea sau obstrucționarea executării. Neprezentarea în acele proceduri nu era o opțiune realistă, deoarece i-ar fi putut slăbi și mai mult poziția.

După ani de litigii și pierderea unui loc de muncă stabil, tatăl a solicitat ajutor public judiciar atât în România, cât și în Spania. Ajutorul public judiciar în România a fost refuzat, în timp ce în Spania asistența juridică desemnată de instanță a fost în cele din urmă acordată pentru procedurile penale.

Totuși, accesul la acea asistență în Spania a fost întârziat cu peste șase luni. Desemnarea inițială nu a dus la reprezentare efectivă: după încercări repetate de a stabili contactul, tatăl a fost informat că persoana desemnată nu mai profesa ca avocat. A fost apoi solicitată o înlocuire și numai după aceea a fost stabilită o comunicare efectivă cu un avocat desemnat de instanță.

Într-un caz de familie sensibil la trecerea timpului, întârzierile sau obstrucțiile în accesul la reprezentare juridică creează prejudicii procedurale suplimentare, mai ales atunci când același dosar penal rămăsese deja inactiv ani de zile.

Consecințe practice

Consecințele practice sunt severe.

În pofida hotărârii de înapoiere, în pofida anilor de eforturi de executare, în pofida hotărârii spaniole privind custodia și în pofida procedurilor în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, nicio relație părinte-copil semnificativă nu a fost restabilită.

Tatăl a fost privat de viața de familie timp de peste opt ani ca rezultat al eșecurilor repetate de a executa hotărâri judecătorești.

Copiii au fost, de asemenea, afectați.

Înainte de deplasare, relația familială era zilnică, apropiată și activă. Ea implica educație privată, călătorii internaționale, activități culturale, vizite de familie și un mediu multilingv. Copiii vorbeau mai multe limbi, iar viața lor de zi cu zi în Mallorca era mai mult decât o rutină familială obișnuită.

Realitatea practică ulterioară este complet diferită:

• niciun contact regulat cu tatăl;
• niciun contact cu familia paternă extinsă;
• pierderea legăturilor lingvistice anterioare, comunicarea având loc acum în engleză, nu în poloneză, așa cum se întâmpla înainte de deplasare;
• doar câteva întâlniri scurte între copii și tatăl lor în condiții oficiale sau supravegheate;
• nicio comunicare efectivă;
• nicio relație de familie restabilită;
• nicio punere în aplicare semnificativă a hotărârii privind custodia;
• penalități financiare care, deși erau formal îndreptate împotriva mamei, au afectat copiii în practică și ar fi putut submina și mai mult posibilitatea de a restabili însăși relația.

Aceasta este consecința umană a executării eșuate.

Problema mai largă

Acest caz ilustrează o problemă structurală în interiorul spațiului juridic european.

Uniunea Europeană este construită pe încredere reciprocă între statele membre. Acea încredere ar trebui să facă justiția transfrontalieră funcțională în practică, nu doar recognoscibilă pe hârtie.

Dar, în acest caz, aproape fiecare nivel de executare a eșuat în a produce un rezultat practic:

• hotărârea de înapoiere a rămas neexecutată;
• hotărârile de stabilire a penalităților nu au restabilit contactul și nu au asigurat înapoierea;
• hotărârea spaniolă privind custodia nu a primit efect practic în România;
• implicarea autorităților de protecție a copilului nu s-a tradus în consiliere, sprijin sau restabilire efectivă a contactului;
• procedurile penale s-au blocat în jurul unei comunicări transfrontaliere neverificate;
• părintele rămas în urmă a fost forțat să reia proceduri, în loc să vadă hotărârile existente executate;
• chiar și prima hotărâre CEDO nu a dus încă la executare practică.

Aceasta este problema centrală din spatele Enforcement Within EU.

Problema nu este dacă instrumentele juridice există. Ele există.

Problema este că, la fiecare nivel — local, național, transfrontalier și internațional — drumul de la hotărâre la executare se destramă.

În loc să producă soluționare, executarea a devenit fragmentată, repetitivă, costisitoare financiar și epuizantă emoțional. Fiecare nou pas procedural a confirmat același obstacol: hotărârile puteau fi obținute, dar transformarea lor în realitate efectivă a rămas adevărata provocare.

Concluzie

După mai mult de opt ani, problema centrală nu mai este dacă instanțele au pronunțat hotărâri.

Au pronunțat.

Problema este dacă acele hotărâri înseamnă ceva în practică atunci când executarea depinde de proceduri fragmentate, instituții pasive și cooperare neverificată între autorități din două state membre ale UE.

Acest caz ridică întrebări serioase:

Care este valoarea justiției transfrontaliere în interiorul Uniunii Europene dacă hotărârile definitive pot rămâne neexecutate ani de zile, în timp ce viața de familie dispare între timp?

Câtă sarcină procedurală, financiară și emoțională poate fi plasată în mod realist asupra părintelui rămas în urmă, de la care se așteaptă să gestioneze proceduri paralele, costuri juridice, pași de executare, cerințe de consiliere, deplasări, traduceri și reluări procedurale repetate în două state membre?

Și câți alți copii din Europa rămân ani de zile fără o soluționare semnificativă — incapabili să obțină documente de călătorie, privați de sprijin efectiv pentru restabilirea contactului cu părintele rămas în urmă și, în unele cazuri, afectați negativ de procedurile de executare înseși — deși trăiesc într-o Uniune întemeiată pe încredere reciprocă, cooperare judiciară, viață de familie și drepturile omului?

Documentație

Acest articol se bazează pe:

• hotărâri judecătorești din Spania și România;
• evidențe de executare;
• materiale referitoare la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului;
• hotărâri CEDO și informații procedurale disponibile public;
• corespondență procedurală și documente selectate din dosare.

Documentele pot fi examinate la cerere, sub rezerva protecțiilor privind viața privată și a redactării informațiilor referitoare la minori.